Starea mea adevărată este cea de liniște…

Era ca şi cum o mare Graţie s-ar fi revărsat peste mine

Sunt sigură că starea pe care am avut-o şi pe care o voi descrie în cele ce urmează a fost Graţia lui Dumnezeu.

Chiar de la început, am simţit o energizare plăcută; am simţit în piept vibraţii, care parcă urcau până la creştet, dar era diferită de sentimentul de a iubi pe cineva; era mai intensă, altfel decât vibraţiile sentimentului „existenţei“. Am început parcă să mă cufund într-o „apă“ adâncă, întunecată; apoi, am perceput un fel de lovituri în muladhara chakra; urcam şi coboram, urcam şi iarăşi coboram, dar, dintr-odată, am rămas „sus“; era foarte frumos, minunat… nu pot să exprim… simţeam că ceva mă ţinea, părea că stăteam pe apă în postură de meditaţie; simţeam un punct puternic „jos“ şi unul „sus“, în locul capului, în jurul lui ajna chakra şi în jurul creştetului, iar între aceste două puncte nu-mi mai simţeam deloc trupul, ca şi cum n-aş fi avut trup, sau ar fi fost transparent… Pluteam, parcă levitam, era întuneric, dar totuşi lumină…



Eram cuprinsă de o pace profundă, transfiguratoare; nu auzeam, nu vedeam… era numai tăcere… linişte… eram tăcere, pace… Am simţit numai că exist, dar nu ca timp sau ca minte, sau cap sau sentimente… doar existam… eu eram tăcerea… aş fi vrut să rămân în această stare pentru totdeauna… pentru totdeauna! Era ca şi cum o mare Graţie s-ar fi revărsat peste mine. Am simţit că în acest vid, în această tăcere se află tot Universul… din ea s-a născut!... vidul în care se află tot ceea ce există, totul… iar eu eram aceea … am ajuns acasă!

De atunci, de multe ori îmi era dor de acea linişte. În Tabăra spirituală yoghină de vacanţă de la Herculane (în 2007, prima mea tabără spirituală), iarăşi am intrat într-o stare asemănătoare de conştiinţă. În meditaţia cu vidul am intrat iarăşi în liniştea profundă; eram conştientă; trupul meu parcă dispăruse, nu mai simţeam că am trup; era straniu, dar foarte plăcut; când am deschis ochii, m-am uitat dacă mai am trup; îmi simţeam mâinile, dar parcă aveau altă consistenţă, parcă erau din ceva mai fin, transparent… din apă… sau aer… mai fin; apoi am ieşit din sală, dar, încă mult timp, nu mi-am revenit la starea de conştiinţă obişnuită. Cel mai neobişnuit era senzația că nu respiram sau parcă respiram ceva dens, ca un fluid, ca şi cum aş fi respirat apă; nările mele erau amorţite, fruntea mea ardea.

Nu ştiam cum să descriu ceea ce am trăit. Nu-mi venea deloc să vorbesc… doream numai să stau în linişte… în linişte… chiar şi acum când scriu, îmi vine să tac numai… simt că vreau să mă topesc în acea linişte… la ea vreau să mă raportez, să devin una cu ea, să o găsesc în mine. Vreau să fiu Acela, pur şi simplu… nu să devin, ci să conştientizez total că deja sunt (una cu) Acela! Câteodată simt că, în meditaţii, Shiva este lângă mine atunci când meditez cu El. Când mă cufund în mine, în linişte, simt că El este acolo; El, Universul, liniştea, vidul… în inima mea. Inima mea ştie că El este parte din ea; îmi spune că Îl cunoaşte deja, că El este mereu alături de mine, că mă îmbrăţişează continuu.

J. A., anul 2, Sfântu Gheorghe